În 1963-’64, între maşinile parcate în faţa hotelurilor „Lido” şi „Ambasador” de pe bulevardul Magheru apărea câte-o Alfa Romeo 2600 cu două portiere, siluetă aerodinamică, bord în lemn şi ceas de viteză cu uluitoarea cifră de 240 de kilometri la oră, vreo Lancia Zagato de 3000 de centimetri cubi sau vreun Jaguar metalizat cu spiţe la roţi...

Unii trecători se opreau din mers privindu-le admirativ, surprinşi să constate că proprietarul Alfei cu număr de Milano sau de Torino deschide şi închide geamul portierei printr-o apăsare de buton. La fel de admirat era câte un Ferrari sau Studebakerul vreunui om de afaceri ori industriaş staţionat în parcarea hotelului „Athénée Palace”, mărginită de scuarul în care nu fusese încă aşezată statuia lui Eminescu.

La câţiva paşi, în intersecţia Căii Victoriei cu strada Ştirbei Vodă, se găseau patru semafoare (pe locurile în care există şi astăzi), culorile fiindu-le schimbate de miliţianul din cabina cilindrică pe jumătate vitrată, numită în limbaj popular borcan, din colţul aripii fostului palat regal, care adăpostea şi pe atunci Muzeul de Artă. În sălile sale fusese deschisă în 1957 o expoziţie de carte franceză, vizitată de mii de oameni, îndeosebi tineri, care se aliniau răbdători în cozi lungi, aşteptând pe trotuar până să intre, şi tot acolo fusese amenajată, cu un an mai târziu decât sorocul jumătăţii de mileniu scurse de la urcarea pe tron, o expoziţie consacrată în 1958 lui Ştefan cel Mare...

În 1964 mergeam în unele duminici pe la casele memoriale ale unor pictori, începând cu aceea din apropierea locuinţei noastre, a lui Tattarescu, unde, pe lângă tablouri, mă atrăgeau, ca şi la Muzeul „Theodor Aman”, scoarţele, chilimurile, narghilele, măsuţele joase şi alte lucruri aduse din Orient... La Muzeul de Artă, zis şi al „Republicii”, fusesem mai întâi cu şcoala, apoi revenisem singur, tot într-o duminică, dornic să revăd porţelanurile şi figurinele chinezeşti în tonuri alb-albastre şi nişte bibelouri de jad de un galben mat, vâscos, dens ca mierea, de la etajul al treilea al clădirii. După o atare vizită, într-o duminică de toamnă, când am coborât în stradă plutea lumina statică a soarelui de octombrie; era vremea amiezii şi mă gândeam că trebuie să ajung acasă într-un sfert de oră – se apropia ora mesei. Nu trecea nicio maşină prin intersecţie; sergentul din borcan schimba culorile semafoarelor în zadar. Piaţa Palatului, strada Ştirbei Vodă, colţul Căii Victoriei dinspre „Athénée Palace” păreau un deşert citadin. Abia după ce sergentul a schimbat pentru a treia oară luminile stopurilor, s-a ivit şi s-a scurs printre semafoare un Moskvici bej. 

Sosită la Bucureşti în 1957 sau ’58, actriţa franceză Michèle Morgan, celebră pe atunci, ar fi spus, cu mâinile pe volan, ajunsă pe Şoseaua Kiseleff: „C’est gentil ici, c’est comme à la campagne…” Scriitorul Alexandru George povestea cum, într-un revărsat de zori din aceiaşi ani ’50, fusese martorul unei scene incredibile: un cioban cu o turmă de oi traversa imperturbabil, trecând pe strada Arhitect Ion Mincu, Şoseaua Kiseleff şi apoi Şoseaua Jianu, prin dreptul Monumentului Eroilor Aerului, îndreptându-se înspre Piaţa Confederaţiei…

Actori şi regizori francezi au venit în România atât la sfârşitul anilor ’50, cât şi la începutul deceniului următor: regizorii Roger Daquin şi Henri Colpi au turnat două filme, ecranizări ale prozei lui Panait Istrati: Ciulinii Bărăganului şi Codin. Au sosit apoi, la mijlocul anilor ’60, Jean Marais şi Jean-Pierre Cassel. În 1966 a venit la Bucureşti Marina Vlady, fiica unor emigranţi ruşi stabiliţi la Paris, care interpreta rolul Monei în ecranizarea piesei Steaua fără nume de Mihail Sebastian. A făcut o pasiune pentru actorul Cristea Avram, consacrat în 1960, ca partener al Silviei Popovici, de filmul Darclée. Marina Vlady, care l-a luat apoi la Paris pe Cristea Avram, avea pe atunci 28 de ani şi apărea uneori cu o eşarfă de mătase la gât la volanul unei maşini americane decapotabile, dinspre hotelul „Nord”, unde locuia, pe Calea Griviţei, cu noul său prieten de inimă alături. Sau conducea el, cu capul lăsat pe spate; pe bancheta posterioară a Chevroletului cu două uşi şi aripi evazate stăteau alte două-trei persoane, prieteni ai cuplului, bine dispuse. Trecerea acelui vehicul pe străzile Bucureştiului era în ton cu destinderea şi relaxarea vieţii din capitala României din acea vreme.

Maşinile americane, lungi, elansate, fastuoase, vopsite într-un negru misterios precum Buickul Electra, se bucurau de mare căutare şi preţuire în lume, categoria lor opulentă prăbuşindu-se odată cu criza petrolului din 1973. Aripile acelea sfidător de lungi ajunseseră la apogeu prin Cadillacul decapotabil Eldorado, model 1957. Într-un „Paris Match” de atunci, Dalida apărea lângă o asemenea maşină; fotograful o surprinsese într-o pană de cauciuc: îmbrăcată în rochie subţire, cu bretele, fuma contemplând roata dezumflată. Un deceniu mai târziu, când a venit în România, era o doamnă distinsă, de-o eleganţă organică. Avionul care o aducea se oprise la Timişoara sau la Arad, neputând ateriza la Otopeni din cauza ceţii sau a ninsorii. Am privit la televizor recitalul său de la Braşov, la Cerbul de Aur: pe când interpreta un cântec, s-a oprit să tuşească (tuse sugerând mai degrabă răceala decât fumatul), cu un „Excusez-moi!” natural. Ascultând-o după câteva decenii, am înţeles încă o dată că gusturile, preferinţele şi ataşamentele mele şi-ale atâtor oameni de seama mea sunt legate strâns de anii ’60; pecetluite de acea epocă. Depăşirea, turnat de Dino Risi în 1962, cu Vittorio Gassman şi Jean-Louis Trintignant, unde o Lancia Aurelia decapotabilă deţine rolul principal, e filmul care mi-a rămas cel mai drag. Adoram demarajele puternice.

Un reflex hilar al aripilor de Cadillac Eldorado am găsit în 1966 la Târgovişte, ducându-mă de câteva ori, spre sfârşitul acelui an, în casa unei familii de prieteni ai părinţilor mei, care aveau o fată studentă. Sâmbătă la prânz mă urcam în acceleratul Bucureşti-Pietroşiţa, compus din vagoane de automotor viu colorate produse la Uzinele Malaxa în anii ’30, sau, pe înserat, în personalul cu un vagon de clasa întâi cu compartimente căptuşite cu catifea albastră, care parcurgea cei 80 de kilometri de drum de fier, până la Târgovişte, în vreo două ore. La gară îşi mai aşteptau clienţii câteva trăsuri cu roţi de cauciuc şi coşul ridicat, trase de cai frumoşi, îngrijiţi, ţesălaţi, ale căror potcoave răsunau ritmic pe macadamul bulevardului cu castani.

Auzisem de Istoria... lui G. Călinescu; ne-o evocase profesoara de română de la liceu, o pomeneau şi alţii ca pe o carte ieşită din comun. Am aflat la Târgovişte că o avea în biblioteca sa fostul profesor de română al fiicei gazdelor mele şi am mers ca s-o vedem. Era într-o seară de sfârşit de noiembrie, profesorul, recent pensionat, locuia într-o casă veche, nu prea încălzită, unde ne-a primit îmbrăcat într-un halat gros. Când a adus cartea şi a aşezat-o pe un scaun, privirea mi-a fost atrasă ca de un fruct oprit de coroana regală de la baza copertei (era tipărită la Fundaţiile Regale). Apoi am început să o răsfoiesc şi am ajuns la un alt fruct oprit: fotografia în care Octavian Goga apărea alături de generalul Ion Antonescu. Mi-am plimbat ochii şi degetele pe paginile despre Ion Ghica, Eminescu, Caragiale, încheind răsfoirea la bibliografie... 

Casa în care mergeam la Târgovişte era aproape de centrul oraşului, pe o stradă liniştită, care mai păstra, în capăt, un reper interbelic: Felinarul cu trei craci rămas de la o casă de rendez-vous. La Târgovişte îmi plăcea să mă plimb pe străzi retrase, prin locuri vechi şi liniştite, precum împrejurimile Bisericii Stelea, duminica în amurg. Într-una din acele duminici, întorcându-mă dintr-o plimbare, în capătul străzii m-a întâmpinat următorul spectacol: de-a lungul câtorva curţi erau parcate vreo cinci-şase maşini americane cu aripi lungi; am recunoscut cu uşurinţă un Chevrolet Bel Air 1957 (se întorsese şi comicul Mircea Crişan cu un asemenea automobil din turneul de la Paris, în 1964, şi exclamase pe scena Teatrului „Constantin Tănase”, într-un spectacol televizat: „Ce nu face omul pentru o bucată de Chevrolet!...”), mai erau un Rambler vişiniu, un Mercury şi poate un Nash, toate de pe la mijlocul anilor ’50... Proprietarii acelor maşini erau responsabilul unui restaurant din oraş, cel al unei patiserii, cel al principalei cofetării, altul, al unui magazin cu vad – veniseră toţi la o petrecere dintr-o casă de pe strada aceea. Aduse din Austria de un oarecare Walter, automobilele fuseseră înmatriculate fără greutate de Miliţie, iar stăpânii lor – oameni încă tineri, netrecuţi de 40 de ani – le socoteau mai arătoase, somptuoase în comparaţie cu noile Fiaturi ori cu Renaultul 16. Ocârmuirea lăsa să intre în ţară maşini noi, sau uzate, trimise unor rude de români din Occident. Apăruse chiar o nouă escrocherie: maşina din vamă. Escrocul se văita că trebuie să găsească, în decurs de câteva zile sau de o săptămână, 10, 20 sau chiar 30 de mii de lei, întrucât un unchi din Londra, Frankfurt ori Amsterdam îi trimisese un Opel nou sau un Citroën, iar el nu avea banii necesari pentru scoaterea maşinii din vamă... 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News