Pe 2 februarie, respectiv 4 februarie 1945 au avut loc alegerea şi întronizarea Patriarhului Alexei I al Moscovei şi al întregii Rusii (sau: al Moscovei şi al tuturor Rusiilor). Alexei I era al 13-lea patriarh rus şi aceasta deoarece Petru cel Mare abolise patriarhatul, reinstituit de un Sinod cu o durată de 13 luni, desfăşurat în anii 1917-1918. În diptice, Patriarhii Rusiei – criteriul ordinii fiind vechimea – au fost şi sunt aşezaţi după Patriarhii Apostolici, întrucât în anul 1589 Mitropolitul Moscovei a devenit cel dintâi patriarh al Moscovei şi al tuturor ruşilor, celelalte patriarhii ortodoxe (Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol) recunoscându-i această calitate... Cu atât mai mult se aştepta o delegaţie bisericească română reprezentativă la întronizarea din 4 februarie 1945 de la Moscova. Însă a sosit una modestă, avându-l în frunte pe Episcopul Iosif Gafton al Argeşului, iar în componenţă pe Nicolae Popoviciu al Oradiei. Patriarhul român Nicodim ne reprezentase Biserica, în calitate de Episcop al Huşilor, la Soborul din 1917-1918 de la Moscova, fiind şi un vorbitor de rusă desăvârşit – tradusese în jur de o sută de lucrări teologice din această limbă –, întrucât studiase cinci ani la Academia Duhovnicească din Kiev, aşa încât s-a dorit foarte mult prezenţa sa la Moscova în februarie 1945. 

Însă Nicodim, care era un anticomunist intratabil, a sfidat praznicul şi a temporizat ulterior o călătorie în ţara sovietelor, fapt care a generat neplăcere şi iritare atât acolo, cât şi în România, în guvernul procomunist condus de Petru Groza. Am văzut din jurnalul generalului Schuyler că Patriarhul Nicodim era un adversar al Rusiei, vorbindu-i cu sinceritate şefului Misiunii Militare Americane la Bucureşti de încercările Patriarhiei Ruse de a-l intimida. Aceste tentative neavând niciun rezultat, nuiaua a fost înlocuită cu zăhărelul. 

Biserica Ortodoxă Rusă abia ieşise din catacombe, după ce, în timpul războiului, Stalin înţelesese că are nevoie de ea. În perioada interbelică, atunci când nu se ştia nimic despre soarta Patriarhului Tihon, care înfruntase sovietele – şi nici astăzi nu se ştie cum a sfârşit –, vreme de două decenii (1923-1943), Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse nu s-a putut reuni. Spun asta şi pentru a înţelege că, în epoca dintre cele două războaie mondiale şi până în 1943, principala Biserică Ortodoxă din lume a fost Biserica Ortodoxă Română. 

După întâlnirea lui Stalin cu ierarhii ruşi din 4 septembrie 1943, între marile concesii făcute acestora s-a numărat redeschiderea mai multor seminarii şi a 1.100 de biserici; cifră care nu echivala nici cu 10 la sută din bisericile României. De altfel, până la prăbuşirea regimurilor comuniste, ţara noastră a avut mai multe parohii ortodoxe şi mai mulţi preoţi slujitori decât uriaşa Uniune Sovietică, pe pământul căreia se găseau două patriarhii: aceea a Rusiei, respectiv Patriarhia Georgiei, reînfiinţată tot în 1943. Iată de ce interesul pentru participarea unei delegaţii bisericeşti reprezentative din ţara noastră la întronizarea din 2 februarie 1945 fusese unul major. 

Se crease o adevărată psihoză legată, de data aceasta, de o vizită a Patriarhului Nicodim la Moscova. Folclorul politic al anului 1946 a înregistrat zvonuri abracadabrante, precum acela că, la întoarcerea din virtuala călătorie în URSS, Patriarhul Nicodim va fi omorât ca să nu spună ce văzuse acolo. 

În sfârşit, în toamna anului 1946, Patriarhul Nicodim porneşte într-o călătorie de trei zile şi trei nopţi cu trenul spre Moscova, într-o vizită desfăşurată între 23 octombrie şi 5 noiembrie acelaşi an. Patriarhului Nicodim şi delegaţiei sale li se trimit la Iaşi două vagoane speciale, unul dintre ele aparţinând preşedintelui Republicilor Sovietice Socialiste. Întrucât Patriarhul român avea 82 de ani şi se plângea de frig, i se trimite şi o superbă haină de vânătoare îmblănită, cu un guler impresionant. Din delegaţie mai făceau parte, în afară de secretarul general din Ministerul Cultelor, Episcopul Nicolae Popoviciu, şi Arhiereul-vicar al Mitropoliei Moldovei, Justinian Vasluianul. Doi episcopi ruşi au venit până la Iaşi pentru a-l însoţi pe Patriarhul Nicodim în vizita sa în Rusia. 

O observaţie aparte merită prezenţa viitorului patriarh Justinian în delegaţia condusă de Patriarhul Nicodim. Este evident că nu el îl pusese pe listă, întrucât refuzase energic să-i devină Episcop-vicar, iar apoi încercase să-l trimită în America în calitate de eparh al românilor de acolo. Probabil că includerea lui Justinian în delegaţie îi aparţinuse lui Gheorghiu-Dej, pe care cel dintâi îl ascunsese zece zile în locuinţa sa din Râmnicu Vâlcea, după evadarea din lagărul de la Târgu Jiu. 

Despre călătoria din 1946 la Moscova, Patriarhul Justinian a lăsat câteva pagini de evocări înregistrate pe bandă magnetică, transcrise şi publicate în urmă cu un deceniu de către profesorul teolog Remus Rus şi un colaborator al său sub titlul Amintiri. Acestea conţin lucruri demne de toată atenţia. Mai întâi privitor la starea lui Nicodim: „Patriarhul avea 82-83 de ani şi avea o frică să nu cadă din picioare. El slujea foarte rar; fiind un om greoi, avea această frică de cădere.”

Plecarea de la Iaşi în fastuoasa garnitură feroviară a fost urmată de un incident, după o noapte de mers, produs într-o ramificaţie a Căilor Ferate Ruse, Jmerinka: „Când s-au anexat vagoanele noastre – povesteşte Justinian –, s-a întâmplat o tamponare; noi eram la masă; aşa de grozavă a fost tamponarea, că s-au rupt picioarele mesei. Cei de la masă au căzut pentru că s-au rupt şi picioarele scaunelor şi Patriarhul era să cadă în spărturile picioarelor de la masă; imediat l-am întins pe canapeaua care era alături, ca să nu cadă. (...) Au venit de la Căile Ferate, au dres ce se putea, au venit cu altă masă, scaune, farfurii, alte tacâmuri şi Patriarhul a fost mulţumit.”

La Moscova, Patriarhul Alexei ar fi dorit să slujească Liturghia împreună cu Patriarhul Nicodim, ceea ce nu s-a putut, întrucât Liturghia rusă este de patru ori mai lungă decât a noastră, durând cinci ore. În schimb, Patriarhul Nicodim s-a remarcat printr-o caldă cuvântare rostită într-o impecabilă limbă rusă „care a înduioşat toată lumea; până şi noi plângeam, căci el a evocat cât de mult dorea să se întoarcă spre locurile unde a învăţat alături de ruşi...”. 

A avut loc un moment de mare însemnătate, pe care viitorul patriarh Justinian nu putea să-l treacă cu vederea: „Uitai să vă spun că o atenţie deosebită s-a dat de către Guvern, care a deschis Kremlinul şi Patriarhului Alexie, şi nouă, pentru prima oară de la revoluţie; era pentru prima oară de la revoluţie când s-au tras clopotele la Kremlin în cinstea celor doi patriarhi. A fost impresionant! Se lăsase frig şi era un vânt extraordinar, căci era de acum noiembrie.” 

Nu s-a dat niciun comunicat comun la sfârşitul vizitei, Patriarhul Nicodim şi însoţitorii săi întorcându-se acasă în aceleaşi două vagoane sovietice. Cât priveşte mulţumirea autorităţilor faţă de vizita Patriarhului României la Moscova, o deducem din următoarea însemnare a lui Justinian: „Ne-am întors în ţară. Patriarhul era foarte satisfăcut. La Ploieşti, ne-au ieşit înainte Gheorghiu-Dej cu procurorul-general, Gică Petrescu; la Bucureşti în gară erau Groza cu guvernul, care ne-au primit; la întrebările cum a fost primirea, Patriarhul răspundea: «A fost o primire voievodală».”

Se pare că în cele două săptămâni petrecute împreună, Nicodim şi-a schimbat părerea despre Justinian, întrucât citim în relatarea acestuia: „Patriarhul a intrat în birou, s-a dezbrăcat şi le-a spus: «Hei, aţi văzut că m-am întors sănătos? Nu mi s-a întâmplat nimic; dar să ştiţi că nu Marina (Justinian, n.n.) era o primejdie pentru mine, să ştiţi de la mine, el a fost pentru bătrâneţile mele un mare sprijin.”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News