Le auzi de la rude, vecini, așa-ziși prieteni, colegi, necunoscuți.

Conotațiile negative apar din copilărie și continuă pe parcursul anilor. „NU FACE ASTA! NU POȚI! NU AI VOIE!”, „NU AȘA!”, „Ești prea slabă/prea gras”, „Of, în ce hal arăți”, „De ce nu ești ca ceilalți?”, „Nu vei face nimic în viață”, „Ia uite-l pe ăla… un RATAT!”, „Nu ești bun”, „Nu trebuie așa! Ți-am mai zis! Nu! Nu! Nu!”, „Ești prea tânăr/prea bătrân” pentru un vis sau altul. Mai sunt și etichetele scurte, rapide: „handicapat”, „țigan”, „prost”. Nimeni nu scapă, toată lumea primește cel puțin una.

Unele sunt atât de puternice încât par o săgeată care străpunge un măr. Și rămâi cu bucățile pe jos, întorcând capul de la cine ești cu adevărat. Sunt ca o mână obosită de spălat pantaloni negri, ca cireșele amare ce stau fix pe limbă, pregătite oricând să fie scuipate cu zgomot. Uneori, ele îngroapă visul unui copil de a deveni actor, dorința unui adult de a-și lua rucsacul și a călători singur la 50 de ani, speranța de a visa la o nouă iubire. O etichetă e pusă ceva mai departe, pe strada ta, chiar în timp ce vorbim. Ea cade în urechile trecătorilor mult prea stinși pentru a spune ceva.

Uneori, nu te lasă să mai vezi omul nici atunci când îl ai în faţă. Ai un handicap, automat în viziunea majorității ești văzut drept prost, mic, inferior. Porți hanorac cu glugă neagră în cap, clar ești vagabond. Femeie violată? Sigur o merita. Ai 40 de ani și nu te-ai căsătorit? Dezastru nuclear. Nu vrei să faci copii? Ce? Stai așa. Cum să nu vrei?!

Prejudecățile au putere doar dacă li se face loc. Nu există nicio aprobare de care un om are nevoie, nicio admirație de atins, niciun rol demn de jucat. Un om nu există pentru a-i face pe ceilalți fericiți și confortabili prin ascunderea și editarea părților din el. Un om nu e validat de nicio etichetă, de niciun cuvânt, sau de vreun alt om. Niciodată nu e prea târziu pentru nimic, mai ales pentru a rupe o etichetă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News