Zile la rând n-am știut ce să scriu despre cazul „Caracal”, pe cine să dau vina, cum să interpretez informațiile contradictorii care tot apăreau. În egală măsură mă traumatizează în perioada asta și măcelul de pe șosele. Nici în această privință nu se face nimic. Nu e suficient doar să se ia carnete și să se dea amenzi mari. Așa cum am mai scris, pe șosele trebuie montate separatoare, camere video, trebuie luat un set de măsuri diferite de cele care s-au încercat până acum. Oare chiar să nu se vadă că e grav să ai 2500 de morți pe an și câteva sute de invalizi și alte câteva mii de orfani, roade ale incapacității statale de a pune stop accidentelor? Și totuși, dezbinarea decizională produce efecte și oricine ar vrea să propună ceva se lovește de alte câteva persoane care îi suprimă inițiativa de a începe un proiect într-un sens mai bun. Mereu inițiativele se pierd în comisii, comitete și grupulețe de lucru...În momentul de față, pe anumite segmente, arătăm exact ca un stat eșuat. Dezechilibru în gestionarea autorității, care mereu pare a se va pendula între abuz și timorare.

Nu sunt de acord cu politizarea (în sens partinic) a tragicelor evenimente de la Caracal. Suntem cu toții emoționați acum. Dar parcă iarăși să vină un Cioloș care să fie proțăpit în fruntea guvernului parcă e prea mult. Pentru ce, cu ce merite? Qui prodest? Celor care n-au făcut absolut nimic bun după ce au preluat puterea în noiembrie 2015. Ca urmare a sumbrului an tehnocrat s-a creat disproporția de care s-a bucurat electoral L. Dragnea și pe care a din păcate a gestionat-o foarte prost. Un PSD mai cu picioarele pe pământ și fără oameni de valoare marginalizați și care ar fi acceptat diferența de opinie în interior și o conducere colectivă, nu ajungea să se ocupe cu precădere de războaie inter-instituționale și ordonanțe 13 sau cu guverne conduse de „dariuși vâlcovi” din umbră. Tocmai de aceea, numi-au plăcut niciodată politicienii care pescuiesc în ape tulburi, iar în opoziție cu actualul guvern, se găsește exact acest tip de mentalitate, adică să le meargă rău celor care conduc, ca apoi noi, profitând de ocazie, să speculăm politic/ partinic. Abia aceasta este o gândire de tip „securistoid”. Dar oamenii obișnuiți par să se fi prins de șmecherie și mai bun e votul decât răsturnarea forțată a unui guvern, prin proteste orchestrate din umbră.

Până la aflarea adevărului de la Caracal, va trebui să ne gândim deja la viitor. Să ne instruim copiii să aibă simț civic și să încerce să prevină și să se ferească de rău, căci instituțiile sunt încă șubrede. Din ce cunoaștem până acum, Alexandra de la Caracal a fost/este o eroină care s-a bătut până în ultimul moment pentru viața sa. Oamenii plafonați pe care i-a solicitat telefonic fac parte dintr-un sistem bolnav. De fapt, aproape toate instituțiile din România stau în hărnicia și flerul câtorva oameni, altfel s-ar prăbuși sub incompetență, nepăsare și birocrație. Mereu autoritatea statală e tare și dură cu cel slab și timorată cu cel care țipă sau e perceput ca având resurse. Și atunci, puținii polițiști sau funcționari buni lasă capul în jos și „își țin serviciul”, căci lângă ei se află o mare de nepăsare și indiferență în care bunele lor intenții nu de puține ori se diluează.

Și închei scrierea împărtășind o pățanie personală. În 2010 am mers la un spital, o persoană apropiată trebuia să meargă la un consult. Am parcat, chipurile, în fața sediului unei firme de pază și protecție celebră, din București. Când am ieșit din spital, cam după 30 de minute, mă aștepta un ins pitic, chel și tuciuriu, cu un tricou inscripționat cu cele trei litere ale firmei. Era un pachet de mușchi de 1, 55 înălțime și 100kg, care a început să mă fotografieze ca pe Ronaldo, cu un aparat performant, încât mai că îmi scotea ochii cu obiectivul. După câteva fleșuri a sâsâit printre dinți: „de acum, oriunde te duci prin București ești mort!”. Am sunat la 112 și am spus ce mi se întâmplă. Mi s-a făcut legătura cu cea mai apropiată secție de poliție. Am povestit din nou pățania care mă deruta. Mi s-a spus că nu e urgență. Probabil că așa era. Cu toate acestea am insistat. După 30 de minute a venit un echipaj de poliție .Erau cam timorați. Polițiștii i-au întrebat pe cei de la firmă dacă sunt conștienți că, locurile de parcare din fața clădirii, nu sunt ale lor, căci n-au autorizație. Cei de la firmă știau că nu sunt ale lor. Pe piticul fotograf ia-l de unde nu-i. Fugise. Cazul „fotografierea și amenințarea” a fost repartizat secției de poliție din apropiere. Când m-am dus după vreo două săptămâni, fiind chemat să dau o declarație, am constat cu uluire că mi-a fost repartizat cazul fratelui piticului cuboid, care era polițist la acea secție. Așa că fratele piticului încerca să îmi schimbe declarația, încercând să mă manipuleze. L-am oprit din reformulările tendențioase și l-am întrebat dacă e o coincidență că poartă același nume cu piticul sau sunt frați. Toți cei din sală au început să râdă ostentativ așteptându-i reacția. Era chiar frate-său.

Care a fost norocul meu atunci? Faptul că în momentul în care a început să mă fotografieze piticul cubic, am scos telefonul mobil și am început să îl pozez și eu. Abia atunci s-a oprit piticul din fotografiat și a protestat că îl fotografiez.

Așa că asta-i țara. Ne manifestăm cu predilecție în triburi, pe găști, cu încrengături așa cum nu cred că se mai găsesc în altă țară din Europa. O prea mare parte dintre români suferă de dezbinare, invidie, resemnare și nepăsare, trăiri care se reflectă într-o voință individuală scăzută și o lipsă de acceptare a creativității la nivel de grup, cu dezbinări și lucrături.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News